CORBUL
Edgar Allan Poe
Într-un miez de noapte crîncen, pe cînd - ostenit şi lînced -
Meditam peste vechi tomuri - o, uitat e tîlcul lor! -
Mi-a părut, ca-n vis, că bate cineva la uşă: „Poate
E vreun oaspe ce se-abate pe la mine-ntîmplător,
Da, un oaspe care bate-n uşa mea, încetişor."
Mi-am şoptit, încrezător.
Gîndul, vai, mă mai petrece spre acel Dechemvre rece
Cînd tăciunii păreau stafii alungite pe covor.
Zorii-i aşteptam cu sete: nici un tom vreun leac nu-mi dete
Ca să uit de moartea fetei, căreia-i spuneau Lenore
Înşişi îngerii - frumoasa, luminoasa mea Lenore,
Dusă-n vecii vecilor!
Purpuriile perdele, cu foşninde catifele,
Mă făceau, ca niciodată, în adînc să mă-nfior,
Încît repetam într-una, pentru-a potoli furtuna
Inimii, zvîcnind nebună: „E vreun oaspe doritor
Să-l primesc la mine-n casă, - vreun prieten trecător.
De ce-aş fi bănuitor?"
Cînd mi-am mai venit în fire, spus-am fără şovăire:
„Domnule, sau poate Doamnă, să mă ierţi, eu te implor:
Somnul îmi dădea tîrcoale, cînd bătaia dumitale
Se-auzi, atît de moale şi atît de-nşelător,
C-am crezut că mi se pare..." Şi-am deschis, netemător,
Beznei ce pîndea-n pridvor.
Uluit ca de-o minune, am scrutat acea genune,
Plin de vise cum n-aş crede c-a visat vreun muritor,
Însă liniştea cumplită a rămas, ca-nmărmurită.
Doar o vorbă-abia şoptită se-auzi prin ea: LENORE,
Iar ecoul îmi întoarse şoapta stranie LENORE -
Ce se stinse-ncetişor.
Întorcîndu-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie,
Auzii că bate iarăşi, parcă mai stăruitor.
„Ale-oblonului zăbrele sînt de vină, numai ele!
Ia să văd, şi tainei grele adîncimea să-i măsor,
Liniştindu-mi pentru-o clipă sufletul fremătător....
E doar vîntul, vuitor."
Am deschis oblonu-n pripă şi, cu foşnet de aripă,
Un corb falnic din vechimea sfîntă, a intrat în zbor
Şi, de mine făr' să-i pese, cu-aerul unei crăiese
Sau al unui crai, purcese şi se-opri, impunător,
Pe un bust al zeei Pallas, aşezat peste uşcior, -
Şi rămase - negru nor.
Pasărea abanosie-mi smulse din stenahorie
Tristul suflet, ce surîse văzînd chipul gînditor:
„Deşi creasta ţi-este cheală, tu eşti plin de îndrăzneală,
Corb cumplit din vremi de fală, - spune-mi, ce nume sonor
Ţi s-a dat pe Ţărmul Nopţii, corbule rătăcitor?"
Corbul spuse: NEVERMORE.
M-a uimit peste măsură ăst cuvînt la cobe-n gură
Deşi nu prea avea noimă, - însă cărui muritor
I-a fost dat vreodat' să vadă cum o pasăre - de pradă
Sau de rînd - vine să şadă peste-al uşii lui uşcior,
Pe un bust al zeei Pallas şi, cu glas croncănitor,
Îi răspunde NEVERMORE?
Proţăpit pe-acea statuie, doar atît putea să spuie,
Sufletul parcă turnîndu-şi în cuvîntul izbitor.
Alte vorbe nu-i ieşiră. Penele-i încremeniră.
Atunci buzele-mi şoptiră: „Va pleca şi el în zori,
Ca atîţia alţi prieteni şi nădejdi de viitor."
Corbul spuse: NEVERMORE!
Uluit de potriveală, mi-am zis: „Fără îndoială
C-a deprins această vorbă auzind vreun bocitor
Care, urgisit de soartă, şi-a jelit nădejdea moartă
Pînă cînd, cu vocea spartă, a ajuns, răzbit de dor,
Să repete în neştire un refren apăsător -
Trista vorbă NEVERMORE!"
Cum a corbului vedere încă-mi mai făcea plăcere,
Mi-am tras jilţul lingă uşă, chiar sub bustul sclipitor.
Cufundat în catifele şi în gîndurile mele,
Încercai să aflu-n ele ce vrea corbul cobitor -
Pasărea aceasta sumbră, care croncăne de zor
Numai vorba NEVERMORE?
Chinuit de întrebare, căutam o dezlegare
Sub ai cobei ochi de pară, mistuit de focul lor.
Stînd cu capul dat pe spate, pradă perinei bogate
Cu luciri catifelate, îmi spuneam încetişor,
Că EA n-o să mai dezmierde perina cu-al ei căpşor
Niciodată, NEVERMORE!
Îmi păru că-n aer suie o mireasmă de căţuie
Clătinată de arhangheli - călcau parcă pe covor!
Şi strigai: „Nenorocite! Prin heruvi, Domnu-ţi trimite
Vrăjile-ndelung rîvnite ca să uiţi de-a ta Lenore!
Soarbe vrăjile acestea, ca să uiţi de-a ta Lenore !
Corbul spuse: NEVERMORE!
Diavole, sau zburătoare! dar proroc, pe cît se pare,
Iadul te-a trimis, ori vîntul, pe-acest ţărm îngrozitor,
În chilia mea pustie, unde Groaza-i pururi vie,
Deşi-o rabd cu semeţie,- spune-mi, dară, te implor,
Oare-n Galaad se află vreun balsam vindecător?"
Corbul spuse: NEVERMORE!
„Diavole, sau zburătoare! dar proroc, pe cît se pare,
Te conjur pe Dumnezeul nostru drag, al tuturor:
Inima-mi avea-va parte, în Edenul de departe,
Să îmbrăţişeze-n moarte pe sfinţita-n veci Lenore, -
Pe-acea fată care poartă numele-ngeresc Lenore?"
Corbul spuse: NEVERMORE!
„Corb sau demon! Piei odată cu-a ta vorbă blestemată!
Te întoarce în Tărîmul Nopţii, înspăimîntător!
Să nu-ţi uiţi vreo pană-n casă, mărturie mincinoasă
Ca şi vorba ta! Mă lasă! Singur să rămîn mi-e dor!
Ia-ţi din inima mea pliscul lung şi rău-prevestitor!"
Corbul spuse: NEVERMOREI
Şi de-atunci, stă ca o stană, făr' să-şi mişte nici o pană,
Pe-albul bust al zeei Pallas, aşezat peste uşcior.
Cu-ai săi ochi ce scînteiază, pare-un demon ce visează,
Cînd a lămpii mele rază-i zvîrle umbra pe covor.
Şi, legat de-această umbră, nu se mai avîntă-n zbor
Al meu suflet, NEVERMORE!
